În Anglia victoriană, moartea era o prezență constantă în locuințe pe durata priveghiului. Copiii sau adulții decedați acasă erau fotografiați înainte de înmormântare, o practică răspândită la mijlocul secolului al XIX-lea, informează Adevărul. Fotografia post-mortem a apărut ca o metodă prin care familiile puteau fixa pe hârtie chipul celor dispăruți, într-o epocă marcată de o speranță de viață redusă și de boli precum tuberculoza sau febra tifoidă.
Metodele fotografilor ambulanți presupuneau pregătirea atentă a trupului neînsuflețit: ochii erau uneori menținuți deschiși cu dispozitive speciale sau substanțe, obrajii erau pudrați, iar capul era susținut de tije metalice pentru a crea iluzia somnului. Printre tehnicile vremii se număra și „hidden mother photography”, în care mamele își susțineau copiii în timpul expunerii, ascunse în spatele unor pânze sau siluete.
Durerea publică și rigorile societății au fost amplificate de doliul Reginei Victoria după decesul Prințului Albert în 1861. Manualele de etichetă stabileau cu precizie durata doliului în funcție de gradul de rudenie, transformând jalea într-o datorie morală afișată în public.
Industria funerară a prosperat în acea perioadă, incluzând magazine de haine cu nuanțe stricte de negru, bijuterii realizate din pietre de jet sau chiar din șuvițe de păr uman și servicii de pompe funebre organizate pe clase sociale, aspect criticat și în literatura lui Charles Dickens.
