Europa, SUA și Canada utilizează instrumente diferite pentru a reglementa șederea și calificările lucrătorilor străini, însă tendința generală arată o selecție mult mai riguroasă, conform unei analize publicate de Adevărul. În timp ce volumul sosirilor temporare este ajustat, statele își aleg mai atent candidații și urmăresc parcursul acestora după sosire.
În Canada, planul pentru perioada 2026–2028 reduce țintele pentru noile sosiri temporare de lucrători și studenți, dar menține la 380.000 pe an ținta de noi rezidenți permanenți, majoritatea urmând să fie selectați pe criterii economice. În Statele Unite, vizele de muncă H-1B pentru specialiști prioritizează candidații mai bine calificați și mai bine plătiți atunci când cererile depășesc plafonul anual. La rândul său, Uniunea Europeană pregătește platforma „EU Talent Pool” pentru a conecta angajatorii cu candidați din afara blocului comunitar pentru ocupațiile deficitare.
Regulile privind statutul lucrătorilor după sosire diferă de asemenea de la o regiune la alta. În UE, Directiva privind permisul unic le oferă titularilor dreptul de a-și schimba angajatorul și de a rămâne cel puțin trei sau șase luni după pierderea locului de muncă. În SUA, perioada de grație pentru găsirea unui nou loc de muncă în cazul vizelor H-1B este de cel mult 60 de zile. De asemenea, recunoașterea calificărilor și obținerea licențelor profesionale rămân etape esențiale care trebuie clarificate înainte de relocare.
România urmează o logică similară de selecție prin OUG nr. 32/2026, care face distincția între lucrătorii înalt calificați (viza D/AM1) și lucrătorii permanenți sau sezonieri (viza D/AM2), a căror procedură trece prin platforma WorkinRomania. Cadrul intern a întâmpinat însă blocaje după ce Curtea de Apel București a suspendat ordinul care aprobă lista ocupațiilor deficitare, determinând Ministerul Muncii să pună în dezbatere publică un proiect de modificare a metodologiei.
